Acum 6 ani m-am apucat de scris primul meu roman. E o carte de fantasy, de aventură, pentru copii. Anul viitor, în aprilie, va vedea lumina tiparului.
Șase ani e mult și în tot timpul ăsta nu-mi dădeam seama de ce nu reușesc să-i dau de cap. M-am oprit de atâtea ori, am citit multe cărți de gen între timp, basme, legende, povești, aveam impresia că nu reușesc să termin cartea pentru că nu am citit suficient la viața mea. O fi (fost) și asta.
Apoi s-a născut Carol și mi-a schimbat toată viața, m-a inspirat doar prin simpla lui existență. Am reînceput să scriu. Apoi am avut iar un blocaj, ceva tot lipsea din poveste. Sau cineva. M-am oprit din nou.
Am rămas gravidă cu Livi și m-am reapucat de scris. Iar m-am oprit (v-ați prins deja de rutina marilor succese).
S-a născut Livi și m-am reapucat de scris, printre urlete, erupții dentare și lipsa somnului. M-am simțit plină de inspirație, din nou. Acum am ambii eroi ai poveștii și știu ce să scriu, mi s-a luminat drumul.
În seara asta l-am întrebat pe Carol dacă nu vrea să-i citesc din cartea pe care o scriu pentru ei, despre ei. A fost curios și a zis că da. Așa că i-am citit două capitole și el m-a ascultat cu sufletul la gură, râzând de fiecare dată când își auzea numele pomenit. A dansat pe cântecele inventate de mine prin carte și m-am emoționat incredibil de tare. Soră-sa stătea și ea cuminte lângă noi și asculta.
M-am oprit la un moment dat și îmi spune: „Mami, citești foarte frumos! Îmi place povestea. Eu sunt Carol și Livi e Olivia. Mai citește!”.
Mi-am dat seama în momentul ăla de ce nu am reușit să termin cartea în toți anii ăștia. Pentru că nu-i aveam pe ei, pentru că nu-i cunoșteam pe ei și pentru că tot ce fac e pentru ei.

Las povestea asta aici ca să o pot reciti în zilele în care mi se pare că trece viața pe lângă mine. Așa, ca să-mi amintesc că, de fapt, am TOT.