Recent, a găsit fii-miu într-o cutie mai veche de-ale mele o broscuță țestoasă micuță, un suvenir, și m-a întrebat ce e cu ea.

Puțin toantă, cum zice tata, am fost dintotdeauna. Nu că mă laud, dar ăsta e adevărul!

Pe la 14-15 ani, într-o vară la mare, m-am amorezat pentru prima dată – sanki, eu aveam un prieten acasă (ne țineam și noi de mână și ne mai pup pup) și i-am făcut repede vânt. Era mai mic cu un cap decât mine… Inițial am sperat că înflorește și el mai târziu, dar am ajuns a 9a și el tot mic. Asta e!

Și pentru că îi alegeam unul și unul – ăsta de-i făcusem vânt era un mitoman desăvârșit – sau poate doar avea și el paișpe ani – ba chiar mi-a zis odată că el e spion la niște servicii secrete și de aia trebuie să mă părăsească. Altădată avea câte o boală terminală – cert e că e în viață, Slavă Domnului, e șofer pe tir.

Revenind, mama îmi spunea mereu că parcă îi aleg dintr-o groapă specială plină cu tâmpiți.

Dar ăsta de la mare nu era tâmpit! Nu era nici el foarte înalt – cam cât mine – blond, cu un păr direct scos din Bucle Aurii și Cei Trei Urși; niște ochi albaștri ca cerul și nu vorbea foarte mult. Treaba e că avea vreo unșpe frați. Era cazată toată familia într-un apartament cu 2 camere și când ieșeau la plajă arătau fix ca băieții ăia de cartier de ies câte 10 dintr-un Cielo alb care e încețoșat de fumul țigărilor.

Era baptist, am aflat după. Caut eu pe net ce e aia baptist și văd acoloșa că ăștia nu se pupă până la nuntă – zic Opa! Păi eu mi-am lăsat spionul așa, pentru nimic? Măcar o îmbrățișare!

O sun pe prietena mea cea mai bună.

„I-uite, fată, ce fustă mi-am luat! Îți place?”

Mă vede ea cu o fustă până în pământ și o pufnește râsul.

„Păi te convertești sau ce?”

Păi mă chemase băiatul la o plimbare la răsărit pe plajă. Nu e evident că mă cere de nevastă, nebuno?

Au venit la plimbare cu noi și niște prieteni de familie – ăștia aveau vreo 20 și ceva de ani și se distrau tare pe seama mea.

Am privit noi răsăritul frumos, romantic, pe un stabilopod. Razele soarelui începeau să se reflecte în apă, șuvițele mele de păr (total nearanjat că am zis să merg pe natural) se jucau în bătaia brizei, prietenii mei chicoteau ca tâmpiții și ne mai faceau câte o poză pe șestache. Totul bine și frumos – doar o singură problemă.

Bucle Aurii nu vorbea. Deloc. DE-LOC. Pe atunci nu exista conceptul de cringe, dar îl simțeam… pfaileu!

Eu, în schimb, mai ziceam câte ceva. După vreo oră de tăcere, se apropie băiatul de mine.

„Aoleu, aoleu, aoleu, mă pupă sigur!”

Mai să-mi țugui buzele ca-n filme!

Și-mi întinde omu’ mâna: o broscuță micuță făcută din scoici, luată de pe la vreo tarabă de pe faleză.

Vă jur că mi s-a părut cel mai drăguț gest din Univers! Sunt și o romantică incurabilă, ce să fac. Mi s-a părut un gest așa…pur. Probabil că de asta am și păstrat-o atât de mult timp. E un simbol al inocenței mele, al adolescentei de altă dată care se emoționa la un simplu suvenir.

Bine, mă emoționez și acum la destul de multe.

De pupat tot nu ne-am pupat. Nu ne-am ținut nici măcar de mână. Și m-am întors acasă plângând – pentru că în ziua aia și pleca tovarășu’ și eram tare tristă.

Mama și-a dat ochii peste cap, gândindu-se, probabil, că am mai golit groapa aia de încă unul, dar tata…oh, tata!

Tata m-a luat în brațe cu atâta căldură și mi-a spus, râzând: „Of, tată, după câți o să mai plângi! Dar prima oară așa e, doare!”

A avut dreptate. Nu mi-e dor deloc de adolescență, vă zic. Prea multă dramă, prea multe sentimente, atât de multe probleme care par existențiale și nu sunt.

Dar îmi plac adolescenții – înțelegeți ce vreau să spun!!! Îmi place să privesc în urmă și să-mi dau seama cât de toantă eram. Îmi place și să scriu pentru adolescenți. Pentru că, probabil, o parte din mine a rămas blocată în perioada aia plină de sentimente de tot felul.

Și toate s-au strâns în broasca asta mică, primită de la un băiat timid – care sigur are și el familie acum și vreo 10 copii și sigur toți ies din casă ca din Cielo – dar fără fum că baptiștii nu fumează, așa scria pe net – în amintirea vremurilor bune. 🐢