„Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii și cea mai mare speranță a ei pentru viitor”, spunea JFK.

Rândurile pe care urmează să le aștern vă vor face să credeți că sufăr de o formă de demență. Probabil că așa și e.

Când l-am cunoscut pe soțul meu, eu îmi doream șase copii, el unul.

Momentan avem doi.

Nu pentru că l-aș fi influențat eu, ci pentru că percepția lui asupra vieții s-a schimbat. Pentru că noi doi, împreună, tragem în aceeași direcție. Spre aceleași idealuri.

Am citit zilele trecute un post pe Threads; o doamnă care spunea că are 8 copii și regretă că i-a făcut. M-am cutremurat și m-am enervat. Da, am sărit să judec (cu gândul, nu cu fapta – că eu nu las comentarii negative niciodată, mama m-a învățat mai bine de atât).

Apoi am luat o gură de aer și am intrat în comentarii. Am găsit ce căutăm: motivul acestui regret. Se pare că femeia a devenit mamă la 13 ani, fostul ei soț a abuzat-o în multe feluri, iar copiii nu vorbesc cu ea. Adevărul nu-l știe nimeni, dar un lucru este clar: femeia avea inima frântă. Nu regreta neapărat copiii, pe care spunea că îi iubește, ci decizia de a-i aduce pe lume alături de fostul soț.

Și de aici pornesc, de fapt, mai toate. Nu toți oamenii își doresc copii, desigur, și e ok așa. Nu, nu cred că toți oamenii sunt făcuți să fie părinți, dar cred că un copil te poate schimba în bine. Totuși, e decizia fiecăruia.

Mulți (în special cei care nu au) nu înțeleg de ce alții fac câte 3,4,5,6 copii. Se uită la ei ca la sectanți, nebuni, demenți. Să privești un cuplu, o familie numeroasă, iubitoare și să-i judeci în fel și chip, doar pentru că tu nu înțelegi „de ce”, e trist.

Până la urmă fiecare are propriul „de ce”, nu-i așa?

E greu de înțeles de ce oamenii continuă să facă copii deși par obosiți, terminați, disperați.

Dar vă zic eu de ce-ul meu. În clipa în care îți cunoști jumătatea, iubirea vieții, partenerul ideal – cum vreți s-o numiți – un sentiment straniu te cuprinde: iubirea. Da, aceea datorită căreia mai toți suntem pe lume. Noi, oamenii, ne-am născut din iubire. Nu voi aborda aici excepțiile, căci alții se nasc în contexte nefavorabile, într-adevăr, iar eu sunt o idealistă.

Și când te naști din iubire, vrei să creezi și tu viață…tot din iubire. Pentru că simți că trăirile nu mai sunt doar ale tale și ajung, inevitabil, să nu mai încapă în cele două suflete ale voastre. Așa că apar și altele, atâtea cât simt cei doi pacienți zero. Nici mai mult, nici mai puțin.

Eu m-am născut din iubire. Și am avut norocul să-mi nasc copiii tot în și din iubire.

Știu că nu toți sunt la fel de norocoși. Am cunoscut oameni atât de traumatizați de copilăriile lor, încât nu ar putea gândi vreodată așa cum o fac eu. Oameni care vor ca existența lor să se sfârșească odată cu ei. Îi înțeleg. Și îmi e milă. Dar nu o milă din aia de plâns, o milă de compasiune. Îmi pare rău. Dar nu-i judec.

Eu vin dintr-o familie mare, haotică, certăreață. O familie de olteni în proporție de 90% – a venit Bunicu’ cu partea lui de moldovean să mai încline balanța.

Genul ăla de familie despre care se fac sitcomuri. Mare, gălăgioasă, care se ceartă pe case și pământuri, dar care la finalul zilei își găsește un echilibru.

Îmi doresc și eu o familie la fel. Sigur, minus părțile cu certurile pe case și pământuri. Îmi doresc sentimentul acela de apartenență pentru copiii mei. Să știe și să simtă că indiferent câte rele s-ar întâmpla pe lume, ei se pot întoarce oricând în haita lor.

Îmi doresc ca existența noastră să nu se încheie niciodată. V-am zis că sunt idealistă.

De multe ori, oamenii văd doi părinți extenuați, plini de lapte vărsat de bebeluș și nervi la purtător. Zilele par lungi, dar anii sunt atât de scurți.

Eu văd în viitor. Văd o masă plină cu nepoți, copii, gineri și nurori. Văd veselie și glumele deocheate ale soțului meu după trei beri. Văd și neînțelegeri și supărări. Văd, mai mult decât atât, împăcare. Văd iubire.

Asta e diferența dintre oameni. Unii s-au născut în iubire și o dau mai departe. Alții s-au născut în suferință și nu vor s-o dea mai departe. Sper, totuși, ca iubirea să învingă mereu.

Am speranță pentru o lume mai bună. Dacă n-aș avea, pentru ce aș mai trăi?

Dar voi, cei care îi judecați pe alții pentru alegerile lor, cei care vă plângeți de viață, cei care vedeți numai rău în fața ochilor, numai dezastre, numai pieire, voi pentru ce trăiți?

Eu aleg să trăiesc pentru iubire. Pentru un viitor pe care doar eu îl pot vedea.

„Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii și cea mai mare speranță a ei pentru viitor”- JFK.